UMBRA

                              Ion Agron

 Tǎcerea sufletu-mi cuprinde
Când soarele coboarǎ-n asfinţit
Când merg pe dealul ce-mi întinde
Conturul umbrei cǎtre infinit

Cohorte lungi de umbre mǎ-nsoţesc
Ǐntr-un sobor tǎcut şi insolit
Mǎ-ntorc, absent,  şi le privesc
Dar nu mǎ satur de privit.

Iar gându-mi zboarǎ, zboarǎ, zboarǎ
Când razele ce mǎ privesc
Coboara dupǎ coamǎ-n  searǎ
Şi se ascund şi lin mǎ pǎrǎsesc.

 Rǎmân de-acuma, singur, în tǎcere
De umbrǎ pǎrǎsit şi intristat
Iar inima strivitǎ de durere
Se zbate-n piept pulsând neîncetat.

S-a dus lumina şi cu ea
S-a dus şi umbra care mǎ-nsoţea
Rǎmân de-acuma rǎtǎcit de turma
Ce-a sǎrutat pǎmântul cu-a sa urmǎ.

Mǎ poartǎ gândul  mai departe
Prin noaptea cu pulpana-i sumbrǎ
Şi mult aş vrea sǎ am iar parte
Sǎ fiu şi mâine însoţit de umbrǎ.

                  2 februarie 2003

 

 

BACK